Când speranţa refuză să moară...
:: vezi imagini ::
Am ajuns în sat, Buruieneşti îi zice. Aparţine de comuna Doljeşti. Cum treci de prima curbă, ai impresia că intri într-un şantier imens: pe ambele părţi ale drumului sunt grămezi mari de pietriş şi nisip, paleţi cu saci cu ciment, cu bolţari din BCA, betoniere care scrâşnesc din toate încheieturile, fier pentru structura de rezistenţă. Lume multă în curţile oamenilor care roboteşte de zor. Căruţe care transportă materiale de construcţii. Bătrâni care descarcă cu lopata nisipul din căruţe. Copii şi tineri care stivuiesc în faţa casei bolţarii pe care nu i-au putut aduce gata paletaţi. Fundaţii săpate. Fundaţii gata turnate. Ziduri ridicate. Case deja acoperite. Şi de data asta pe o fundaţie solidă, mai înălţată, care să  reziste apelor. Asta în cazul în care o să mai vină. Să dea Domnu’ să nu!
            Ai zice că eşti într-un stup, atâta forfotă şi agitaţie e!
            Am luat-o la pas prin sat. Multe case în construcţie. Mai vezi pe ici pe colo case joase din chirpici care au rezistat apelor, dar ale căror pereţi sunt crăpaţi, cu acoperişul susţinut pentru a nu se prăbuşi, de stâlpi suplimentari din lemn sau metal. Dar am vazut şi mormane de pământ pe locul pe care cândva se înălţa o casă, un cămin pentru o familie cu copii, părinţi, bunici. Şi aici nici o mişcare. Fără materiale de construcţii în faţa porţii. De ce? Întrebi oamenii şi afli că nu le-a mai rămas nimic. Nu au cu ce să îşi aducă materialele. Că sunt bătrâni singuri care pur şi simplu nu pot să facă nimic. Mă întreb: dar vecinii şi prietenii, dacă nu au rude, de ce nu îi ajută şi pe ei? Unde e spiritul de întrajutorare atât de înrădăcinat în comunitatea rurală de altădată? A dispărut, luat de apele învolburate ale Siretului? Toţi sunt preocupaţi doar de propria persoană, de propria familie, de construcţia propriei case. Cam asa dispare comunitatea? Sau poate că nu, cred că e o chestiune temporară. Trebuie să judecăm oamenii după cum se comportă? Nu, în nici un caz. Cred că e momentul ca noi ceilalţi, ce nu am avut parte de asemenea grozăvii, să îi ajutăm pe cei  care nu pot să se ajute singuri. Să închegăm comunitatea, să arătăm tuturor şi nouă înşine că o comunitate nu se rezumă doar la un sat.
Cum? Să întindem o mână de ajutor lui Gheorghe si fratelui său Emil a căror casă le-a fost luată de Siret. Gheorghe (Cojocaru, numele de familie) lucra la casă când ne-am întâlnit. Îsi supraveghea si fratele în acelaşi timp. Emil are handicap locomotor si mental. De el are grijă, de când se stie, Gheorghe. „După ce s-au retras apele, am dormit afară timp de o săptămână. N-am putut pleca în altă parte pentru că Emil ştie că aici e casa lui. Chiar dacă nu mai rămăsese nimic din ea. Şi nu a vrut să mergem altundeva. Am reuşit să fac o cocioabă. Bate vântul prin ea, cu greu reuşeşti să dormi, mai ales acum când se lasă frigul. De câteva luni stăm în ea. E greu să faci şi de mâncare, aşa puţină cum e. Însă nu mai e mult şi o fi şi casa gata şi o să ne fie mai bine.” De lucrat, nu lucrează nicăieri, întrucât Emil are nevoie de supraveghere continuă. Singura lor sursa de venit este pensia de invaliditate a lui Emil.

Mai încolo o întâlnesc pe tanti Leana. Are 71 de ani, are probleme grave de vedere dar încearcă să deslusească obiecte pe care le-ar putea recupera din grămada de moloz şi pământ care fusese înainte casa ei. „De două ori am pierdut casa. Înainte, când eram mai în putere, am reuşit să o refac cu ajutorul oamenilor. Însă acum, nu mai pot. Nu are cine să mă ajute.” Acum stă la un vecin, până când o să poată să îşi aducă materialele de construcţie date de guvern şi doar atunci o să înceapă construcţia şi la casa ei.

Ca ei mai sunt, familii cu mulţi copii care au casele în construcţie sau bătrâni bolnavi şi fără rude, neputincioşi, care au nevoie de ajutorul nostru.
Habitat va ajuta familiile din comuna Doljeşti cu lucrările de finisaj interior şi exterior, Guvernul ridicând casele la „roşu”, chiar dacă acest roşu e de fapt alb din cauza bolţarilor de BCA. Însă pentru a putea fi locuite, casele mai au nevoie de lucrări de finisaj, uşor de executat de oricine, sub atenta supraveghere şi îndrumare a personalului calificat al Habitat. Totul se va face cu respectarea normelor de sănătate şi protecţie a muncii, cu unelte adecvate şi echipamentul de protecţie corespunzător. Habitat are experienţa lucrului cu voluntarii si reuseste să califice oamenii la locul de muncă într-un timp foarte scurt, aceştia întorcându-se acasă cu dorinţa de a pune în practică ce au învăţat ajutându-i pe alţii.
Cu ajutorul vostru, noi vom continua cu izolaţia termică pe exterior (polistiren), după care urmează tencuiala, iar pe interior finisaj cu gips-carton şi zugrăvit, precum şi izolarea termică a podului cu vată minerală. Şi se vor face toate acestea pentru ca familiilor afectate de inundaţii să nu le fie frig la iarnă, să se simtă în siguransă si să aibă parte de o viaţă liniştită de acum încolo.
Însă pentru asta avem nevoie de o mână de ajutor. Nu de o mână, de MÂINI de ajutor pentru a-i ajuta. Timpul e scurt, frigul şi ploaia au apărut, mult nu mai este până la iarnă, iar casele trebuie terminate pentru ca familiile şi copiii lor să se bucure de căldura unui cămin ce le-a fost luat de ape.
Pentru detalii despre cum puteţi voluntaria, luaţi legătura cu:
Adrian Magda
Tel. 0259 321511
adi.magda@habitat.ro
manager program voluntari inundatii
:: Descarca varianta printabila ::

Poveste din Valea Plângerii
Mihai Grigorean, managerul de program interventie după dezastre al Habitat for Humanity România, a fost recent să evalueze pagubele produse de inundatii în nordul Moldovei. A venit cu un raport, un proiect de interventie pentru 360 de familii si cu o poveste...
La sfarsitul lunii iulie ma pregatem sa inchei proiectul de reconstructie dupa inundatiile care au devastat peste 1500 de case in Tecuci, Galati. In anul anterior, 2007, am reusit sa reconstruim 195 de case in satele inundate de pe Dunare, si credeam ca astfel de nenorociri nu vor mai veni in curand. Insa... dezastrul s-a produs din nou, de data aceasta nordul Moldovei si Maramures au cazut prada apelor.
Imediat ce puhoaiele s-au linistit am pornit pe teren, cu misiunea clara de a incerca o prima evaluare, care sa permita HFH Romania sa dezvolte un nou proiect de reconstructie dupa inundatii. Eram pregatit sa vad ce e mai rau, si totusi pastram un fel de speranta ca poate de data aceasta natura a fost mai blanda cu oameni care in final nu au nici un fel de vina.
Am vizitat mai multe localitati din 4 judete: Saucesti- Bacau, Tamaseni- Neamt, Ripiceni- Botosani, iar intrarea in Rachiteni- Iasi mi-a fost blocata de apele inca neretrase. M-am indreptat spre sfarsitul zilei catre nordul tarii, la Radauti-Prut in judetul Botosani, acolo unde auzisem ca apele au distrus aproape totul.
Dupa un drum lung si si istovitor, serpuind printre dealurile fara de capat ale Botosanilor, am ajuns la intrarea in sat. Inca de la intrare m-a lovit imaginea taberei amenajate de autoritati pentru refugiati, unde corturile cenusii adaposteau cantitati uriase de apa si alimente, dar si parte din satenii izgoniti din casele lor. Pe marginea drumului coborau obositi jandarmi si pompieri care pesemne aveau inca de lucru la in vale, unde mai era apa. Dintr-o data, panta dealului s-a terminat, spatiul s-a deschis brusc pe in dreapta si stanga soselei. Nu mai erau case. Nu mai erau mare parte din casele care pana nu demult incarcau ulita principala. De o parte si alta, doar acoperisuri culcate tacut in iarba. Aveam impresia ca murisera, ca se facusera una cu pamantul. Oameni tacuti si obositi misunau aparent haotic printre ele, unii scotoceau printre ruine cu speranta ca vor mai putea gasi ceva intact. La strada zeci de obiecte de mobilier murdare, asteptau parca privitorii sa le admire. Pe gardurile rupte, covoare si haine pline de namol asteptau soarele sa le redea culoare. In aer, mirosul de namol si animale descompuse te invitau sa te indepartezi repede.
Am oprit in dreptul unei case cazute pe iarba. In fata, un mosneag tacea la strada. L-am salutat discret si omul a inceput sa vorbeasca ceva. M-am apropiat si mi-a spus ca aceea este casa lui. Ce a mai ramas. Un morman de lut imputit, pe care probabil nici iarba nu va creste. Omul era suparat ca sotia i-a pus carnetul de CEC jos in dulap si nu sus sub grinda, si acum ramasese fara dovada agoniselii de o viata. Mi-a mai spus ca e a doua oara cand trecuse printr-o asa nenorocire, prima data in ‘45 cand au fugit nemtii din calea rusilor, a fost nevoit sa se refugieze din calea apelor tocmai in Arges. Acuma probabil, varsta ii dadea un altfel de speranta...
Caldura sufocanta m-a facut sa ma indrept inspre magazinul satesc, in cautarea unei sticle de apa. Speram rece, dar privind spre stalpi am inteles ca inca nu se daduse drumul la electricitate. Am gasit magazinul cu usile larg deschise, insa nu pentru clienti ci pentru a scoate apa afara. Se inundase. Bacanul intre doua varste, posomorat, mi-a spus ca e mare nenorocire in sat si ca erau zeci de familii care pierdusera tot.
O muzica stranie mi-a atras atentia. La cativa metri, dintr-o casa, un cortegiu funerar se pregatea sa scoata mortul pe ultimul sau drum. Clopotele au inceput sa bata lent si deodata linistea din jur era si mai mare. Am grabit pasul spre o strada ce inca avea urme de apa. Aici, acelasi dezastru, case cazute in iarba, oameni murdari cotrobaind printre ruine. O femeie clatea un morman de haine in sant, in apa tulbure, fantana era plina de noroi. Nu mai avea apa limpede. Mai sus, vecinii ei trageau de o sfoara un colt de casa inca ramas in picioare. Doua trei miscari, si casa cazu surd in iarba. Un alt prohod in sat.
Am plecat din Radauti-Prut pe inserat. Am ramas cu imaginea dezolanta a unei comunitati distruse, deznadajduite. Dar ceea ce mai ramasese din case, acoperisurile culcate in iarba murdara, m-au impresionat cel mai mult, imi dadeau impresia unor piramide insirate de-a lungul vaii Prutului. Am crezut pentru o clipa ca sunt in Valea Regilor, acolo unde zeii aveau odinioara putere. Aici insa, am lasat in urma un sat, in care oamenii se incapatineaza sa traiasca poate doar cu speranta in Dumnezeu si in ceea ce destinul le va fi dat mai pe urma.
Speranta mea este aceea ca vom reusi totusi sa le intindem o mana, sa le oferim un sprijin care pentru multi batrani, poate va fi si cel din urma. O casa se va mai naste o data si pentru ei.
Mihai Grigorean Cluj-Napoca 05 august 2008

Satenii din Lutca, sub cerul liber
O parte dintre locuitorii satului Lutca, din comuna Sagna, stau, de simbata, sub cerul liber, cu gindul la casele parasite. Aproape 500 de oameni au fost evacuati din cele doua localitati. Nu si-au luat decit animalele, citeva haine, mincare si actele. Localitatea nu poate comunica cu satul Sagna dar nici cu orasul Roman.
Doina Ungureanu, in virsta de 48 de ani, este din satul Lutca. "Ne-am luat doar animalele si am plecat. Stam pe marginea drumului, nu avem unde sa ne ducem. Avem mincare, nu ne plingem, dar nu stim ce se intimpla acasa. Pompierii ne-au adus apa la animale. Nu stim ce s-a intimplat in sat, drumul este rupt", a spus femeia. "Nu putem face nimic pina nu se retrag apele. Sper ca rezervele de apa si alimente sa fie suficiente, pina cind se va putea circula din nou catre Sagna", a declarat Gheorghe Iacob, primarul comunei Sagna. Podul de peste Siret, de la Lutca, este inchis de simbata, 26 iulie.
Ana Maria Postelnicu Ziarul de Roman 30 07 08

Refugiata la “Anghel Saligny”, cu copilul nascut de trei zile
Caminul Colegiului Tehnic “Anghel Saligny” adaposeteste de luni noapte aproximativ 100 de oameni din localitatea Siretu. Cei mai multi sunt batrini pe chipul carora se citeste deznadejdea si teama ca poate la intoarcere nu vor mai gasi nimic din casa la care au muncit o viata. “N-am crezut ca la etatea asta as putea ajunge la asa ceva. Ne-o adapostit bine, dar e ca in patul altcuiva. Ce-o fi acasa la mine?”, ofta o batrina ce se chinuia sa urce treptele caminului de la “Anghel Saligny”. Intr-una din camere, o mama incearca sa-si hraneasca pruncul nascut de abia trei zile. Nu e nici macar declarat si botezat si si-a inceput viata pe drumuri. In jurul femeii de 23 de ani, mai roiesc doi copii, unul de doi ani si altul de 4, care rod o bucata de piine unsa cu miere. “Sunt din Siretu. Am facut si noi ce-a facut lumea. Am plecat. Ne-au luat jandarmii. Ce era sa fac, daca peste tot era apa?”, spune femeia. Toti vor sa stie cind se pot intoarce la ei acasa. “Dimineata le-am dat doar ceai cu miere si paine. Atit ne-a oferit furnizorul de dimineata. Noi nu aveam nici un depozit de alimente. Am stat pina la patru dimineata aici dar s-a pornit mai greu. A trebuit sa chemam lumea din concediu. Dar la prinz le dam hrana mai buna. Acum la toate caminele unde sunt cazati sinistrati ar trebui adus cite un medic. Sunt multi oamni batrini si au nevoie de medicamente”, a subliniat Adrian Fuioaga, directorul Colegiului Tehnic “Anghel Saligny”.
Laura HUIBAN Ziarul de Bacau 31 07 08

Batrinii cred ca e semn de la Dumnezeu
Cea mai batrina sinistrata cazata la caminul Colegiului National “Vasile Alecsandri”, de 90 de ani, spune ca apele sunt semn de la Dumnezeu. “Cartea din batrini zice ca daca trecem de anul 2000 vine potop. Eu am umblat mult pe la manastiri si stiu”, spune Aritina Stirpu. Acasa n-a mai ramas decit ciinele. E vaduva de 27 de ani si bucata de piine cu miere primita de la cantina Colegiului “Anghel Saligny” e mai mult decit avea ea acasa. Unii dintre oamenii cazati in caminele liceelor bacauane s-au intors ieri acasa pentru a vedea cit de mare este dezastrul provocat de ape, altii au fost luati de catre rudele care locuiesc in oras. Prefectura Bacau a facut solicitari si catre Universitatea Bacau sa fie pregatita sa primesca sinistrati din noi zone
ale judetului.
Laura HUIBAN Ziarul de Bacau 31 07 08

Agoniseala de o viata luata de ape
Un adevarat prapad s-a napustit peste locuitorii din comuna Saucesti, judetul Bacau. Sute de oameni au ramas sub cerul liber dupa ce ploaia abundenta, si inundatiile i-au alungat din propriile case. Unii mai norocosi s-au adapostit la rude sau la diferite cunostinte pentru a fugi din calea apelor iar altii la caminele liceelor din Bacau. Citeva zeci de persoane insa s-au strins in tabara improvizata in sat si stau sub cerul liber. Nenorocirea nu a tinut cont nici de virsta nici de maretia caselor sau de cele mai saracacioase, nici de statutul social. “Apele au navalit, ne-au luat prin surprindere, am reusit sa plec impreuna cu copii, iar din gospodarie am mai salvat doar vaca. Am plecat doar cu ce aveam pe noi si doua paturi, restul lucrurilor au ramas sub apa”, povesteste Anica Sirbu, in virsta de 67 de ani.
Multi dintre oamenii cu care am stat de vorba spun ca au plecat din case inainte ca apa sa le inunde in intregime locuintele, iar altii au plecat doar cind aproape au fost siliti de jandarmi sa-si paraseasca locuintele. Se poate citi disperarea in ochii celor care aproape ca au ramas fara un acoperis deasupra capului, si se gindesc daca mai pot reface ceva, iar unii cu casele demolate complet. Toti cred ca aceasta catasfrofa este o pedeapsa de la Dumnezeu si spera ca furia apelor sa se termine, ca sa se poata intoarce la ceea ce a mai ramas din gospodariile lor. “Stau sub cerul liber de patru zile, iar noaptea ca sa pot dormi ma adopostesc sub o capita de fin, astept sa se retraga apele, ca de cind am plecat nu mai stiu nimic de casa”, povesteste cu lacrimi in ochi Maria Dimofte.
(Andreea RINCU) Ziarul de Bacau 31 07 08